marți, 7 august 2012

Eu şi Traian Băsescu

Am spus-o şi o repet plin de necuviinţă:
Duc un război permanent cu mine însumi, posedat fiind de un egoism feroce.
Nu fac decât ceea ce îmi place, mă las mânat numai de pofte exacerbate şi evit cu o energie care altfel canalizată ar mişca din loc patru centrale nucleare, să mă implic în alte chestionuri decât cele care mi se par croite pentru fiinţa mea pe măsură şi pe calapod.
Am îndărătnicia măgarului care nu se lasă dus din cărare nici biciuit cu jordiţa, nici ademenit cu morcovi păroaspeţi. Scriu de plăcere, fără să mă intereseze dacă cititorul se apleacă asupra textului, gătesc inutil trochiţe întregi de mâncăruri din care nu gustă nimeni şi iau drumul grămezii de compost din fundul grădinii, cultiv mirodenii verzi care se usucă neculese pe strat, numai pentru plăcerea de a le privi pasager, într-un cuvânt mă port ca un paznic meschin al propriei mele fiinţe.
De aceea îl iubesc pe Traian Băsescu, fiindcă seamănă cu mine, ca tras la indigou.
Ba chiar afirm că e mai tare, mai bun, mai plenipotenţial decât mine, fiindcă dacă eu îmi port egoismul în anonimat (introvertit fiind şi solitar) el îl face public, chiar exacerbat de public (extrovertit, clown şi giumbuşlucar) solicitând ca universul să se rezume doar la a se învârti în jurul propriei sale fiinţe devenită axul unic al miscării cosmice.
Iată de ce îl iubesc pe Traian Băsescu, iată de ce mă simt umilit, iată de ce am remuşcări şi consider că sunt declasat fără argumente de acest domn care a atins perfecţiunea în materie de egoism.
O să-l regretăm pe Băsescu atunci când nu va mai fi, pentru că oameni ca el nu se nasc decât la o sută de ani o dată, rareori, la un mandat şi jumătate şi niciodată într-o abia înfiripată democraţie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu