luni, 13 august 2012

NU MAI ŞTIU SĂ DESPART ADEVĂRUL DE MINICIUNĂ - capitolul I

Probabil molecula mea primară s-a dezintegrat în atomi şi am devenit din organism viu suspensie chimică.
Judec lucrurile în pripă oarecum şi le înţeleg doar pe jumătate şi niciodată pe jumătatea importantă ci pe cea care parşivă, încearcă să fucţioneze subliminal intoxicându-ne.
A apărut din nou şi este la modă înfierarea comunismului. Declaraţiile televizate sună ca răpăiturile de mitralieră din 1989. "Comunistoid" de "sorginte comunistă" sunt gloanţele cu care limbricii politici trag în noi în zilele acestea. Questionul feroce e că o fac două categorii de oameni. Cei care înainte de revoluţie s-au îmbuibat cu frazeologia la modă a limbii de lemn, ori cei care nici măcar idee nu au ce a însemnat "Iepoca de Aur" dar au prins din zbor sonoritatea şi faptul că ea mai ţine încă la multă lume.
Eu unul m-am format şi am crescut în frământata epocă aşa zis comunistă (la Revoluţie aveam 33 de ani, exact vârsta lui Isus când a suit pe cruce) am judecat-o, am înfierat-o şi mi-aş fi dat şi viaţa pentru ca românia să iasă din ea definitiv.
Dar să nu se mai înşele nimeni cu zicerea că noi trăiam în comunism. Declarativ ne aflam în Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată iar în realitate trăiam într-o dictatură fără doctrină, fără reazem politic, în care Nicu şi Elena făceau după cum îi tăia capul, iar în jurul lor, o mână de oameni (comparativ foarte puţini cu cei identici de acum) se prefăceau că aşa e. Secretarii de partid erau o sectă construită pe sprijin reciproc , de sus până jos, pe afinităţi şi pe ajutorul nemijlocit al bisericuţei de familie. Rudele se trăgeau unele pe altele de păr în scaune mai mari sau mai micuţe, mai calde sau mai călduţe. Multe dintre ele erau doar aparente, un Secretar de Partid de secţie era mai mult turul de aplicat şuturi în fund, secretarul pe uzină avea luată cu împrumut maşina directorului şi se mai bălăcea în chefuri pe la cantină, la o casă de vacanţă ori invitat fiind de tovarăşii cu funcţii mici să le blagoslovească petrecerea. Secretarul pe oraş era un om important, nu mai spun de cel pe judeţ. Aveau în jur o armată de lingători în fund de la care preluau exerciţiu şi se conformau la rândul lor la nivelul imediat superior. Şi în jurul lor se învârtea o ceatăd e trepăduşi, activişti, funţionari din structuri, lectori de Marxism, etc. Şi toată lumea avea acces la Hotelul Partidului ori la Cantina Comitetului Judeţean, pentru un pacheţel cu salam, muşchiuleţ, portocale, un săpun Fa, un spray Rexsona, o ciocolată chinezească şi bomboane învelite în staniol. Astăzi liota aceasta e de o sută, de o mie de ori mai mare şi de la pacheţel s-a trecut la pacheţoi, contul of shore şi limuzinele parcate în vile nesimţite.
În vremurile acelea aveam, fără să ştiu, o filozofie liberală drept căpătâi. Spuneam tuturor colegilor când ne adunam la bisericuţe de taifas:
Fiecare om e dator să îşi câştige pâinea zilnică!
Fiecare om e dator să âşi câştige pâinea zilnică, fără să îl împiedece pe cel de lângă el să îşi câştige la rândul lui pâinea.
Fiecare om e dator să âşi câştige pâinea zilnică, fără să îl împiedece pe cel de lângă el să îşi câştige la rândul lui pâinea, dar să se lupte ca pâinea lui să fie mai albă şi mai mare decât a vecinului.
Şi toate astea trebuiau să se petreacă într-un cadru de Fair Play sportiv, pe faţă şi cinstit.
Colegii râdeau de mine mă făceau poet visător şi treceau cu vederea peste blivernele mele care li se păreau mai absurde ca demisia lui Ceauşescu.
Aşa că primul lucru pe care l-am intuit după Revoluţie, a fost că îmi pot aplica principiile şi mă pot lupta pentru jimblă cu toată ardoarea, cu toată puterea şi cu toată înzestrarea mea.
Dar au venit trepăduşii aceia şi au pus mâna pe jimbloi şi au rupt coltucele, au scobit miezul şi iaca-tă eu şi voi ceilalţi rămânem numai cu coaja.
Să nu credeţi că furtul acesta e unul "de sorginte comunistă" ori "comunistoid". E o haloşenie plină de nesimţire a unor cretini care se simt doar îmbătaţi de aroma miezului pufos din jimbloi şi îşi apără coltucul strigând Comuniştii !!! Comuniştii!!!
Cu toate că, ei ştiu în sinea lor, Comunismul nu a existat niciodată în România ci doar o dictatură făţarnică pe care iată acum o găsesc prelungită în forme ciudate în societatea asta românească, singura pe care o am şi pe care o plac.

Un comentariu:

  1. Vai cata dreptate aveti, din pacate. Orice om de bun-simt isi doreste sa se poata descurca prin forte proprii, sa se puna in valoare si sa se simta implinit prin munca pe care o depune. Dar nu suntem lasati de o sleahta mincinoasa, avida de bani, care promoveaza pe toate caile nesimtirea si necinstea. Ei administreaza tara, tara noastra a tuturor, in interes propriu, pe banii nostri, contra intereselor noastre.

    RăspundețiȘtergere